UITAREA
Vino lângă mine, suflet veninos,
Monstru tandru, fiară adorată!
Voi să-mi înfășur mâna-nfiorată
În coama părului tău greu și gros;
În rochia ta cu valuri parfumate
Voi capul îndurerat să mi-l scufund
Ca pe un stins buchet să sorb adânc
Mireasma dulce-a iubirilor uitate.
Nu să trăiesc, să visez aș vrea mereu!
În somn să-i dau iubito fără teamă
Trupului tău cu străluciri de-aramă
Un infinit sărut prelung dar greu.
Numai-n patul tău, abis de desfătare,
Se stinge gândul meu chinuitor
În gura ta, iubito, un nesecat izvor
De sărutări fierbinți și aprigă uitare.
Rob aceluiași crud dar drag destin,
Cum să n-ascult poruncile-i perfide-
Eu, mucenic blajin care-și deschide
Toate rănile, de râvnă. o, prea plin,
Aș suge toată otrava binecuvântată-
Adormitoare-a nesfârșitelor torturi,
Din vârful acestor sâni rotunzi, preaduri,
Da-n care n-a fost suflet, ah, niciodată!
Traducere: Costel Zăgan
