...începe în brațele bărbatului, dar nu se termină niciodată!
Costel Zăgan, Inventeme
Învață
să mori
fără
profesor
e
șansa
ta
de
repetat
repetă
numai
nemuritorii
noi
ceilalți
murim
gălăgios
și
mediocru
COSTEL ZĂGAN, EDITURA AXA, BOTOȘANI, 2005
Știi care-i secretul libertății
dragă Kitty
omul
restu-i lumea
COSTEL ZĂGAN, NEPOTUL LUI KAFKA, EDITURA ECREATOR, BAIA MARE, 2024
PÂNĂ UNDE DOAMNE
Dragă Kitty parcă mi-aș reciti jurnalul
impresiile de deja vu se succed cu repeziciunea amintirilor
din copilărie fiecare însă având o altă savoare stilistică
despre trimiterile la politica de azi nici nu mai vorbesc
parcă-s rupte câteo bucățică nouă
clandestin în amintirile Annei Frank
adevăr și oroare
în absența lui Dumnezeu orice este posibil
inclusiv infernul politic
libertate versus lagărele de concentrare ale indiferenței umane
tragedia crește odată cu nivelul de trai
fericiți cei săraci
dar până unde Doamne
până
unde
COSTEL ZĂGAN
JOC
ce visează omul de zăpadă
îmi îngheață sufletul în alb
eu și Ceahlăul
ne-am privit o clipă-n ochi
restu-i viscol
COSTEL ZĂGAN, POEME PE O FRUNZĂ, EDITURA ART CREATIV, BUCUREȘTI, 2018
*** În mijlocul omenirii s-a plasat un centru dumnezeiesc.
*** Omenirea și-a câștigat, în regiunea ei ontologică un centru și acest centru este Dumnezeu-Cuvântul.
*** Fiul lui Dumnezeu, Împlinitorul operei de mântuire
Unde sunt colindătorii
cine nu găsește steaua
de veni-vor iarăși zorii
cine-o să așternă neaua
Dacă nu găsește steaua
lerui-ler cu cer cu tot
orizontul e propteaua
de care s-a șters pe bot
Lerui-ler cu cer cu tot
când veni-vor iarăși zorii
din ce stele iar mă scot
unde sunt colindătorii
Cine nu găsește steaua
lerui-ler asta-i beleaua
Costel Zăgan, CEZ(E)ISME II
Istoria se ține de farse
istoria se ține de gard
poet cu gândurile arse
scriu iubito adică ard
COSTEL ZĂGAN, AXIOMELE LUI DON QUIJOTE
Stelele cele mai strălucitoare poeme pâlpâiesc printre gânduri
COSTEL ZĂGAN, NEMĂRGINIRI ÎNTR-UN VERS
MARȘ DE ADIO
La muncă, derbedei, că trece anul
și vin ăilalți și-or să vă ia ciolanul.
Făceați pe democrații cei cucernici,
Cristosul mamii voastre de nemernici!
Scuipați-vă-ntre voi cum se cuvine
și-apoi convingeți-vă că e bine.
C-ați luat o țară de mai mare dragul
și i-ați distrus averile și steagul.
Și, prin complicități cu demoni aprigi,
ați desființat uzine, câmpuri, fabrici.
Și, prin vânzări de țară, infernale,
ați omorât cu voia, animale.
S-ajungem colonia de ocară
care-și va cere scuze în maghiară.
La greul greu care mereu ne-ncearcă,
răspundeți cu un greu de moarte, parcă.
Și i-ați găsit și bolii un remediu,
întoarceți România-n Evul Mediu.
Ce căzături, ce târfe, ce mizerii,
v-aș desena cu acul, să vă sperii.
Dar voi nici sânge nu aveți în vine,
ci credite din călimări străine.
Le știți lui Hitler și lui Stalin taina
și-mpingeți Bucovina în Ucraina.
Așa cum ceilalți, limpezească-i valul,
s-au compromis, negustorind Ardealul.
De unde sunteți, mă, din ce găoace,
cum v-au putut părinții voștri face?
Ce condimente le-au picat în spermă,
de e trădarea voastră-atât de fermă?
Ați pus nenorocita voastră labă
pe-acestă tristă țară basarabă.
Și vreți cu-amenințarea și cu biciul,
s-o faceți curva voastră de serviciu.
Mimați respectul pentru cele sfinte,
dar vindeți și pământuri, și morminte.
Ați inventat examene severe,
supunere poporului spre-a-i cere.
Și toată zbaterea a fost degeaba,
că-n nas mai marii v-au închis taraba.
Minciuna voastră v-a adus pe scenă,
actori într-o politică obscenă.
Și-acum, că-i un prăpăd întreaga țară,
ia cereți-vă, puțintel, afară.
Decât să vă trimită țara noastră,
mai bine mergeți voi la mama voastră.
Plecați de-aici, cu-o grabă funerară,
să nu albanizați această țară.
Băgați viteză, că vă trece anul
și s-a scurtat și s-a-nvechit ciolanul.
Și ce vă pot eu spune, la plecare,
decât lozinca lui Fănuș cel mare:
Nenorociților, se rupe șnurul,
”La muncă, la bătut țăruși cu curul!”
UITAREA
Vino lângă mine, suflet veninos,
Monstru tandru, fiară adorată!
Voi să-mi înfășur mâna-nfiorată
În coama părului tău greu și gros;
În rochia ta cu valuri parfumate
Voi capul îndurerat să mi-l scufund
Ca pe un stins buchet să sorb adânc
Mireasma dulce-a iubirilor uitate.
Nu să trăiesc, să visez aș vrea mereu!
În somn să-i dau iubito fără teamă
Trupului tău cu străluciri de-aramă
Un infinit sărut prelung dar greu.
Numai-n patul tău, abis de desfătare,
Se stinge gândul meu chinuitor
În gura ta, iubito, un nesecat izvor
De sărutări fierbinți și aprigă uitare.
Rob aceluiași crud dar drag destin,
Cum să n-ascult poruncile-i perfide-
Eu, mucenic blajin care-și deschide
Toate rănile, de râvnă. o, prea plin,
Aș suge toată otrava binecuvântată-
Adormitoare-a nesfârșitelor torturi,
Din vârful acestor sâni rotunzi, preaduri,
Da-n care n-a fost suflet, ah, niciodată!
Traducere: Costel Zăgan
SONETUL XXXVI
Noi doi cuvine-se să fim tot doi
deși iubirile ni-s întrolaltă,
cadă asupră-mi spaime și noroi,
făptura ta, rămână nepătată...
Două iubiri legate doar c-un fir
sunt bântuite de-o fierbinte ură;
nu tulbură tiparele subțiri
dar desfătării ore dulci îi fură.
N-am să-ți apar mereu în drum, n-aș vrea
să îți știrbesc mândria, dar, se cade
să nu mă-nveșmântezi cu mila ta
răpindu-mi numele ce-l porți, carate...
Să nu faci astfel! Te iubesc și-n taină
fiind a mea , e-a mea și buna-ți faimă!
POEZIE PIERDUTĂ
Iar poezia aceasta am scris-o
la o pădure, pe frunze gălbui de arțar.
Fără figură de stil,
cu o cerneală imperceptibilă.
Doar căprioarele, când rumegă frunzele scrise,
lăcrimează și tac.
DIOTIMA
POEZII DE DRAGOSTE, 1975
***** Mă întreb cum de-am putut păstra până acum bucuria asta, când pe celelalte le-am pierdut pe drum, una câte una, ca și cum m-aș fi dezbrăcat de câte o haină în călătoria mea spre capătul vieții, ajungând la sfârșit gol-goluț, dar ziarist. Doar ziarist. *****